Duminică (24 aprilie) am ieşit puţin din biroul meu să-mi cumpăr o sticlă cu apă plată şi o cafea fără cofeină. Aveam mult de lucru şi trebuia să fac un drum la Bucureşti. Pe centrul oraşului (Alexandria) mi-a atras privirea un bătrân. Cu pantalonii suflecaţi, desculţ, cu spinarea îndoită la 90 de grade, împingea cu mâna stângă un căruţ. Cu dreapta se sprijinea într-un baston. Înainta ca melcul şi se oprea să se mai odihnească puţin, pe câte o băncuţă. Am luat repede aparatul de fotografiat şi am purtat un dialog cu el. Se numeşte Ilie Olteanu, în vârstă de 82 de ani. Locuieşte la casă, pe Tudor Vladimirescu, la numărul 96. În urmă cu şase ani, i-a murit soţia. De patru ani i s-a stins şi băiatul. Stă în casă cu nora şi cei doi nepoţi. L-am întrebat de unde vine şi unde merge. Mi-a răspuns: „La cinci de dimineaţă, eram în piaţă cu salată, ceapă şi usturoi verde. Am luat-o pe centru, ca să mă feresc de maşini.” „Şi, desculţ?” am continuat. „Da! Îmi este mai uşor…” Sunteţi sărac, vă ajut cu ceva?” „Nu, mulţumesc, nu-mi trebuie nimic de la nimeni. Îmi place să muncesc. Asta am făcut toată viaţa. Cu capul sunt sănătos, pot vorbi, dar nu mă ajută corpul şi nu mai aud bine. Şi aşa, mă târăsc şi am grijă de gradină!”
Ne-am salutat şi l-am privit o jumătate de oră până a parcurs distanţa dintre „Proiectări” şi capătul centrului, la Poliţie. S-a mai odihnit de trei ori, câteva minuţele.
Vai, ce exemplu! M-a înduioşat. Jos pălăria OM bun! Respect!
